In: Fusei&Vazui
2 Noi 2009Cand am ajuns in Play, pentru premi
era piesei Neintelegerea, in regia lui Vlad Dragulescu, am fost putin intrigati la vederea decorului. Tind sa cred ca este decorul cel mai avid de spatiu dintre toate decorurile care s-au perindat prin acest cafe-teatru de la inceputurile sale. Si nu numai avid de spatiu, dar si avid de atentie. Pentru ca te indeamna sa iti bagi nasul, sa cauti personajele prin fereastra din fata, sa le urmaresti miscarile miscandu-ti ochii dinspre o ferestruica spre cealalta, sa fii putin “chinuit”, asa cum s-a exprimat insusi Vlad.
Din punctul meu de vedere, acest mic chin la care este supus spectatorul confera o forta si mai mare sinistrului care transpare din povestea lui Camus. Spunea o amica -inainte sa inceapa spectacolul- ca Albert Camus ii da o senzatie de rece. Dupa ce ai ocazia sa vezi prestatia Mirelei Cioaba (desi este suficient doar personajul Ralucai Paun), personajele lui Camus nu ti se par doar reci, ci aproape inumane. Inumane cu mici scapari, am putea spune.
O atmosfera sumbra, in deplina rezonanta cu subiectul piesei, o mana de actori si o poveste care parca s-ar fi cerut ecranizata de Hitchcock. In plus, un regizor tanar, care scoate din piesa fix ce este esential pentru trasarea unor personaje aproape arhetipale.
Timp de o ora si jumatate, te urci pe scaun, te inghesui pe scari, lungesti gatul, cauti, te cutremuri, astepti inevitabilul. Pentru ca piesa este previzibila aproape din primele minute, insa nu in imprevizibil ii sta esenta, ci in asteptarea previzibilului. In suspansul care vine cu asteptarea acestui inevitabil. In inclestarea care va starui pe chipul fiecarui personaj din prima clipa.
Asteptati-va sa fiti rascoliti. Sau, daca nu, putin chinuiti
