Imago Mundi. Foto: Filarmonica Oltenia

Ne-ar fi imposibil să rezumăm într-o cronică întreaga desfăşurare de forţe artistice şi de entertainment (pentru că insistăm să facem o diferenţiere) care a cotropit vreme de câteva zile oraşul. Însă avem a împărtăşi cu voi câteva dintre experienţele şi opiniile noastre legate de evenimentul din acest an şi o vom face subiectiv, căci altfel nici nu ar fi cu putinţă.

Pentru că multe evenimente din program s-au suprapus, am făcut, mai întâi, o selecţie. Am alternat evenimentele din spatele uşilor cu hoinăreala prin miezul oraşului, iar rezultatul a fost cumva năucitor. Pe de o parte, spectacole elegante, rupte complet de haosul urban, spectacole care aveau o viaţă proprie, într- un illo tempore, aşa cum învăţam în liceu despre poveştile din Hanul Ancuţei. De cealaltă parte, roiuri halucinante de concetăţeni ameţiţi de fumul gros al grătarelor şi de coloritul pestriţ al ciorapilor şi al dresurilor expuse alături de obiectele meşteşugite de olari. Dar să ne oprim la cele din spatele uşilor, căci pe străzi am fost cu toţii şi am şi surprins atmosfera în câteva fotografii.

Lacul Lebedelor – colorat, dar lipsit de forţă

Am ales, pentru început, spectacolul de balet al companiei din Odessa, gândindu-ne că Lacul Lebedelor este unul dintre punctele forte ale programului din moment ce nici nu au existat bilete cu cost redus, aşa cum ne anunţase Primăria, ci un tarif unic de 60 de lei. Am fi vrut să vă spunem că preţul era întemeiat, însă am minţi, căci baletul ucrainean nu este nicidecum aşa cum ar fi trebuit să fie un spectacol pe muzica lui Ceaikovski. Nefiind plusată de capacităţi actoriceşti sau măcar de un spirit carismatic, graţia balerinelor ne-a părut, în general, mecanică şi falsă, lipsită de orice capacitate de a ne înfiora, aşa cum ar trebui să facă un balet adevărat. Costumele au fost drăguţe, însă nici ele, nici decorul, nu au scos artiştii din schema simplistă în care s-au învârtit timp de o oră şi jumătate.

Iată unul dintre momentele care ni s-a părut mai simpatice:

Spectacolul ni s-a părut, per total, mediocru. Poate că mulţi nu vor fi de acord, căci am văzut în sala aceea oameni încântaţi. Poate una dintre cauze este şi lipsa altor termeni de comparaţie. Însă dacă e să vorbim de artă, atunci să ne gândim la ce are ea mai de preţ: capacitatea de a trezi emoţii. Ceea ce Lacul Lebedelor din Odessa nu a făcut. Cel puţin în cazul nostru. Ne-am întâlnit în acea seară cu profesori care au dat aproape 10% din salariul lor pe o lună de zile pentru a vedea acel balet. Cum am putea spune că a meritat?

Sâmbătă, duminică, luni – o comedie fără prea multe râsete

Spectacolul adus de Teatrul Naţional din Bucureşti a fost plăcut, însă ar fi mult să folosim superlative pentru a-l descrie. O piesă destul de simpatică, fără a trece mai departe de atât, cu actori mai mult sau mai puţin buni şi cu un text (al lui Eduardo de Filippo) care mizează, probabil, pe empatie, însă care nu reuşeşte să provoace ecouri puternice. În regia cuminte a lui Dinu Cernescu, personajele lui De Filippo îşi prezintă rolurile fără prea mare ardere interioară, iar scenele stârnesc mici momente de amuzament, dar nu reacţii zgomotoase (poate cu 2-3 excepţii). Pe noi nu ne-a convins Cecilia Bârbora (dona Rosa), probabil din cauza stilului puţin cam afectat, care nu ne-a permis să-i trăim povestea, ci doar să o urmărim. Cam la fel a fost şi în cazul Irinei Cojar, interpreta Giulianellei. În schimb, Marius Rizea (Atillio) şi Matei Alexandru (bunicul) ne-au ajutat să fim mai indulgenţi.

O scrisoare pierdută – un adevărat regal actoricesc

Doar Scrisoarea Pierdută a Teatrului de Comedie ne-a smuls şi ultimul strop de aplauze, alături de admiraţia deplină pentru fiecare actor în parte:  Marius Florea Vizante, Marcel Iureş, George Mihăiţă, Valentin Teodosiu, Mihaela Teleoacă, Dragoş Huluba, Eugen Racoţi, Florin Dobrovici şi Dorina Chiriac, marea noastră favorită, întruchipând un cetăţean turmentat de neuitat. Deşi piesa nu a avut artificii regizorale ieşite din comun, iar textul este deja mult prea bine înrădăcinat pentru a mai putea surprinde, jocul actoricesc a umplut fermecător scena şi minutele (nu mai puţin de 150, fără a pune la socoteală pauza).

Imago Mundi: Turneul Isvor – un concert irepetabil?

Pe cei de la Imago Mundi am dorit de la bun început să-i ascultăm, căci ne-a atras imediat neobişnuitul muzicii lor. O muzică din alte timpuri, pe care nu avem ocazia să o ascultăm ori de câte ori dorim. O muzică rară, preţioasă, plină de istorie, dar şi de praful uitării. Suntem norocoşi că Imago Mundi scutură această muzică de praf şi că o împărtăşeşte cu noi. Aşteptăm CD-ul lor.

Mai multe despre formaţie şi despre proiectul lor am scris în articolul care anunţa concertul.

Voi la ce spectacole aţi fost de Zilele Craiovei şi cu ce impresii v-aţi întors de acolo?

Share/Save

Citeşte şi:

1. Teatrul la Zilele Craiovei – o trecere în revistă
2. Zilele Craiovei: clauza de 3 minute
3. Zilele Craiovei – Program provizoriu