Impinsa de curiozitate, am fost la Modern, la ultimul documentar al lui Michael Moore (Bowling for Colombine, Farenheit 9/11).
Nu tin sa fac o critica a filmului aici, nici sa il rezum. Tin doar sa le spun celor pe care filmele lui Moore chiar ii prind ca sabia e cu doua taisuri. Avem una bucata lup moralist – Michael Moore, in speta – care denunta, pentru ca asta ii e menirea, sa denunte, sistemele care scartaie. Care scoate la iveala caracterul manipulator si diabolic al capitalismului, venind cu o solutie ciudata: democratia. Dar nu democratia sta , pana la urma, la baza acestui capitalism? Nu este de neglijat nici drumul alunecos spre “celalalt …-ism” (fiti atenti la partea cand cauta caracterizarea sistemului economic in Constitutie).
Iar in cautarea sa, Michael Moore nu face decat sa raspunda manipularii cu un documentar prin care se… manipuleaza. Cum? Aratand o singura fata a adevarului si lasandu-ne cu impresia ca este singura.
Dincolo de toate acestea, insa, Moore isi pastreaza stilul inconfundabil, cu amestecuri de ironii amuzante si situatii emotionante, cu un Iisus care propovaduieste capitalismul (foarte simpatica partea aceea) si multe alte elemente care fac cele 2 ore sa treaca fara sa simti.
Ei, dragii nostri, se pare ca sala plina de la Patria nu s-a golit o data cu plecarea Avatar.
Nu stim cum o fi fost in alte zile, dar aseara, in miercurea cu 2 bilete la pret de 1, oamenii au infruntat gerul si au venit sa vada prestatia lui Robert Downey Jr. din Sherlock Holmes (in caz ca nu stiati, pentru rolul din acest film, actorul pomenit a luat un Glob de Aur chiar acum cateva zile).
Sala a fost, din nou, plina, fosnetele pungilor de popcorn au revenit in forta si, pe alocuri, am avut parte de rasete in cor si de mici reprize de entuziasm marcat de aplauze ratacite.
Filmul este regizat de Guy Ritchie, insa de Guy Ritchie cel Bun, care a facut Lock, Stock & Two Smoking Barrels sau Snatch, ci nu de Guy Ritchie cel Prost, care a regizat acea tentativa de film numita Swept Away (sau Naufragiatii) cu [fosta] nevasta, Madonna, in rol principal.
Povestea este captivanta, iar dozele de umor nu lipsesc, cum nu lipsesc nici scenele cu stop-cadru tipice filmelor de Guy Ritchie.
Filmul m-a facut sa ma gandesc, inca de la inceput, la Vidocq. Concluzia la care am ajuns e urmatoarea: atmosfera din Vidocq e mai buna si tind sa ii acord un usor avantaj lui Pitof in comparatie cu Ritchie. Dar parca Downey Jr. e mai fermecator decat Depardieu, mai ales cand il are alaturi si pe Jude Law.
De maine, la Patria, puteti viziona a doua parte din The Twilight Saga: New Moon.
Ei, da, am fost si noi la Avatar. Victor a ales o ora nocturna si o zi de sambata. Asa de face ca a dat de o sala plina si de o coada luuuuunga ce l-a privat, intr-un final, de floricelele de porumb.
Eu am ales o ora diurna, intr-o zi cu ninsoare si viscol. Sala nu a mai fost chiar plina, insa pe putin jumatate din locuri erau ocupate, iar pungile de popcorn erau aranjate, deja, piramidal, pentru a scurta timpul de asteptare.
Nu stim exact ce, dar ceva s-a intamplat cu cinematograful despre care se vorbea chiar acum cateva saptamani ca de un mort viu, unde nu mai veneau premierele de box office de muuulta vreme. Am avut parte de 2012, cand liceenii au umplut sala. Apoi am avut Concertul lui Mihaileanu, un film care ar fi meritat mai multi spectatori decat a avut. Dar gura targului a rupt-o mult discutatul Avatar, “cel mai scump film din istorie”, care a batut recorduri de incasari si a determinat bucurestenii sa-si faca rezervare la cinema cu 2 saptamani inainte. Ce-i drept, in capitala si in Timisoara, oamenii au parte de varianta 3d. Noi ne-am multumit si fara.
Cu ce am ramas dupa genericul de final? Cu fosnetul pungilor de popcorn in timpan. In mod normal, deranjant. De data asta, l-am primit cu drag, pentru ca nu mai avusesem parte de el de la sfarsitul trilogiei Stapanul Inelelor. Si nu stiu voi cum sunteti, dar mie mi-e drag ca se mai duce lumea la cinema.
Filmul? Filmul a fost incarcat cu clisee. Tipic american si construit dupa o reteta pe care o stim, deja, prea bine. Previzibil si lipsit de prea multa originalitate sau de intelesuri prea ascunse, cu umorul acela comun, dat de replici “smecherase” . Recunoastem, totusi, ca realizarea e fastuoasa, efectele sunt.. de efect , iar actiunea te prinde si nu simti cum trec cele 2 ore si 40 de minute. In concluzie, Avatar nu este altceva decat inca o portie de divertisment facil. Dar un astfel de film trebuie, zicem noi, apreciat pentru punctele forte si nu condamnat pentru lipsuri.
Privit cu destul scepticism de un mare numar al populatiei, noul parc al Craiovei nu pare sa duca, insa, lipsa de vizitatori.
Oameni multi, o multime de copii la locurile de joaca, parinti care isi leganau odraslele in leaganele pentru bebelusi, tineri care jucau tenis atat pe terenuri, cat si langa ele (am inteles ca, daca nu faci rezervare, trebuie sa ai un car de noroc sa gasesti liber, mai ales in weekend )
Ce ne-a placut, in mod deosebit? Ne-a placut bonsaiul, ne-au placut animalutele facute din tufis, in special girafele si elefantii. Ne-a placut ca oamenii erau activi. Ce-i drept, in zona unde sunt amplasate terenurile si tufisurile. Pentru ca, in rest, locul este cam golas si nu gasesti nici bancute pe care sa te odihnesti in caz ca te indepartezi.
Si daca la inceput unii isi faceau tot felul de probleme privind transportul, apele s-au limpezit cand am vazut statia de taxiuri peste strada. Lipsesc, inca, mijloacele de transport in comun (din ce stim, doar 20 si 29 ajung in Lunca, insa traseele sunt limitate – gara, centru, Parcul Tineretului).
Totusi, daca nu practici niciun sport, nu ai copil sau nu esti copil , exista riscul ca a doua oara sa nu iti mai gasesti locul acolo. Parca aleile din Romanescu sunt mai imbietoare cand vine vorba de plimbare. Cel putin deocamdata…
Cand am ajuns in Play, pentru premiera piesei Neintelegerea, in regia lui Vlad Dragulescu, am fost putin intrigati la vederea decorului. Tind sa cred ca este decorul cel mai avid de spatiu dintre toate decorurile care s-au perindat prin acest cafe-teatru de la inceputurile sale. Si nu numai avid de spatiu, dar si avid de atentie. Pentru ca te indeamna sa iti bagi nasul, sa cauti personajele prin fereastra din fata, sa le urmaresti miscarile miscandu-ti ochii dinspre o ferestruica spre cealalta, sa fii putin “chinuit”, asa cum s-a exprimat insusi Vlad.
Din punctul meu de vedere, acest mic chin la care este supus spectatorul confera o forta si mai mare sinistrului care transpare din povestea lui Camus. Spunea o amica -inainte sa inceapa spectacolul- ca Albert Camus ii da o senzatie de rece. Dupa ce ai ocazia sa vezi prestatia Mirelei Cioaba (desi este suficient doar personajul Ralucai Paun), personajele lui Camus nu ti se par doar reci, ci aproape inumane. Inumane cu mici scapari, am putea spune.
O atmosfera sumbra, in deplina rezonanta cu subiectul piesei, o mana de actori si o poveste care parca s-ar fi cerut ecranizata de Hitchcock. In plus, un regizor tanar, care scoate din piesa fix ce este esential pentru trasarea unor personaje aproape arhetipale.
Timp de o ora si jumatate, te urci pe scaun, te inghesui pe scari, lungesti gatul, cauti, te cutremuri, astepti inevitabilul. Pentru ca piesa este previzibila aproape din primele minute, insa nu in imprevizibil ii sta esenta, ci in asteptarea previzibilului. In suspansul care vine cu asteptarea acestui inevitabil. In inclestarea care va starui pe chipul fiecarui personaj din prima clipa.
Asteptati-va sa fiti rascoliti. Sau, daca nu, putin chinuiti
Asa cum v-am promis, revenim cu o cronica a filmului regizat de Bobby Paunescu, film pe care l-am vizionat vineri seara, la premiera de gala, alaturi de o multime de oameni neimaintalnita intr-un cinema craiovean de la ultima parte a Stapanului Inelelor
Regizorul spune ca este un film despre criza identitatii cu care se confrunta fostele tari comuniste, un film despre alegeri si consecinte ale acestora, un film despre lucruri pe care le abandonam prea usor in cautarea unei vieti mai bune altundeva. Altundeva ar putea fi cuvantul-cheie. Personajele sunt altundeva decat ar trebui sa fie, tind catre altundeva si sfarsesc prin a nu se regasi altundeva.
Am putea rezuma totul la cautarea echilibrului. Avem doua personaje centrale: Francesca, educatoarea care viseaza la o viata mai buna si care intrezareste solutia intr-o plecare in Italia, si Mita, prietenul ei, care viseaza, de asemenea, la o viata mai buna, insa intrezareste solutia intr-o afacere cu camatari (si stim cu totii ca, cel putin in filme, afacerile cu camatarii nu se termina NICIODATA bine).
Francesca nu are doar numele inspirat de sfanta protectoare a imigrantilor, ci si caracterul. Pentru ca, pe tot parcursul filmului, ne lasa impresia unei fete simple, cu aspiratii sincere si cu spirit de sacrificiu. Un moment de detaliu, apropo de aceasta imagine, este dialogul dintre Francesca si Zana, atunci cand acesta (pentru ca Zana este un “el”) face remarci cu privire la rochia prea cuminte a prietenei sale. Dar ce razbate mai puternic din caracterul ei e lipsa de mandrie, mandria aceea considerata pacat capital si inexistenta, ca notiune, in universul personajului nostru.
Un film in cadre lungi si schimbari de cadru abrupte, o experienta cinematografica de tip naturalist, tipica filmelor romanesti (si, in extenso, filmelor europene), un film cu un subiect doar in aparenta simplu, cu o Monica Barladeanu care se prezinta decent, cu un Dorian Boguta care stie sa para ingrijorat si sa iti transmita din anxietatea lui, cu trimiteri la homosexualitatea inofensiva (vezi Zana) versus homosexualitatea grobiana (vezi experientele cu camatarii), cu dialoguri care curg destul de natural (in afara de schimbul de replici savuros dintre Remulus si mama Francescai)… un film de vazut si de discutat.
Umbla vorba ca in ultimii ani inainte de 1989 erau oameni care se specializasera in a cara morti dintr-un loc in altul al Romaniei. Si asta pentru ca, bineinteles, familiile isi doreau ca mortii sa fie ingropati “acasa”. Dar de ce nu era voie sa fie transportati oficial?
Tovarasi, frumoasa e viata!, prima parte a filmului Amintiri din Epoca de Aur are avanpremiera oficiala in aceasta seara, la cinematograful Studio din capitala, in prezenta regizorului Cristian Mungiu si a echipei filmului. Seria Amintiri din Epoca de Aur ecranizeaza cele mai cunoscute legende urbane din Romania comunista. Concomitent cu debutul filmului in cinematografe, realizatorii Amintirilor au lansat si concursul Cea mai tare legenda urbana romaneasca din anii 80 si pana azi. Cristian Mungiu face publice, incepand de astazi, cele mai simpatice legende urbane descoperite cu ocazia documentarii pentru scrierea scenariului. Cititorii sunt invitati la randul lor sa trimita aici povestile pe care si le amintesc, cu titlul Concurs de legende urbane. Legenda care va fi declarata castigatoare ar putea deveni scenariu de film.
Prima legenda este un text cules chiar de Cristian Mungiu si este Legenda mortului din tren:
Aici, fiecare are versiunea lui. Unii zic ca din cauza ca regimul comunist daduse o dispozitie ca mortii trebuie ingropati acolo unde au murit – dispozitie care ar fi fost data in perioada ultimilor ani, cand regimul dorea sa evite adunarile publice de orice fel. Altii zic ca ar fi fost legal sa transporti decedati, dar erau niste norme sanitare cumva costisitoare pe care oamenii simpli nu si le puteau permite.
In orice caz, vorba vine ca la sfarsitul anilor ‘80 erau insi care se specializasera in transport de cadavre dintr-un oras in altul al tarii printr-o metoda pe cat de simpla, pe atat de macabra: le cumparau bilet normal de tren la clasa intai si ii transportau cu trenul pana la destinatie. Ca sa nu dea prea tare de banuit, ii stropeau din belsug cu alcool ca sa dea senzatia ca transporta oameni beti morti. Cea mai cunoscuta poveste de felul asta e despre doi carausi de cadavre din Bucuresti care s-au angajat sa transporte un barbat mort din Bucuresti pana la domiciliul lui din Baia Mare. I-au luat barbatului bilet la tren, i-au pus o palarie in cap si l-au infofolit, l-au dus pe sus prin Gara de Nord tot zicand: „Aoleu, tataie, da’ stiu ca-ti place bautura“, l-au suit in tren, l-au pus intre ei pe bancheta si da-i!
Totul, zice-se, a mers ca pe roate, pentru ca mortul avea bilet, iar carausii stiau cum sa se poarte cu nasul. Insa dupa cateva ore de calatorie li s-au uscat gatlejurile. In clipa aia, in compartiment zice-se ca mai era doar un cuplu tanar. Carausii au considerat ca nu e niciun pericol si au decis sa traga o fuga scurta la vagonul-restaurant pentru una mica. I-au rugat pe tineri sa fie cu ochii pe bunelu’, ca a cam luat la bord – si dusi au fost.
Acuma, ori ca trenul intra in munti, ori ca a pus niste frane neasteptate, cert e ca, de la o zdruncinatura, „bunelu“ s-a dezechilibrat si a cazut pe tanara de pe bancheta cealalta.
Logodnicul tinerei l-a ridicat si l-a pus la loc, mustrandu-l. Acuma, nici asta n-ar fi fost grav, dar se pare ca „bunelu“, de la curba si frane, a mai recidivat de cateva ori pana cand tanarul, iritat, l-ar fi impins mai tare la loc pe bancheta lui.
De pe urma impulsului, „bunelu“ s-a dezechilibrat, s-a lovit cu capul de geam si a cazut lat pe podeaua compartimentului. Incercand sa-l ridice la loc pe bancheta, cei doi tineri au constatat cu groaza ca batranul nu sufla si s-au panicat, crezand ca ei l-au ucis.
De spaima, l-au luat pe sus si l-au aruncat din tren, pe fereastra vagonului. Un pic mai tarziu s-au intors de la vagonul-restaurant cei doi carausi si au constatat ca bunelul nu mai e in compartiment.
„A coborat la statia dinainte“ – le-au zis cei doi tineri. „Asta chiar nu vad cum putea sa se intample, ca era saracul mort de joi“ – i-ar fi zis unul dintre carausi.
Vorba vine ca tanarul care l-a aruncat din tren a fost retinut, judecat si in final condamnat la inchisoare, fiind singurul roman care a facut puscarie pentru ca a omorat un om deja mort.
Sursa: 9 a.m.
Asteptam ca seria lui Mungiu sa ajunga si in Craiova. Va anuntam cand va fi cazul sa va duceti la cinematograf Din ce stim pana acum, se va intampla pe la mijlocul lunii octombrie.
Nu am fost la editia de anul trecut, insa Webstockul de anul acesta mi s-a parut reusit, atat ca organizare, cat si din punct de vedere al conferintelor.
Vorbitorii au reusit sa ne tina in priza, in ciuda faptului ca unii dintre noi (oare cine?) s-au trezit la 4-5 dimineata, au mers cu trenul sau masina pana in Bucuresti, iar apoi au stat pe un scaun ore in sir. Bob Rapp, de laVodafone UK, a fost foarte apreciat pentru discursul sau haios – insa foarte bine construit – privind contradictiile in retelele sociale.
Bogdana Butnar a incercat sa ne convinga despre cat de expusa este viata noastra personala pe Twitter sau pe Facebook (a citit cineva termenii si conditiile de pe Facebook?), facand o analogie cu emisiunea Room Raiders de pe MTV. In caz ca vreti sa va si distrati putin, incercati http://awfulfacebookstatus.blogspot.com/
Cred ca ea ne-a aratat si acest clip:
O parte din invitatii de la Webstock insista ca Bogdana a baut prea mult Redbull. Pentru cei care nu au mai auzit-o vorbind, impresia asta va fi valabila oricand.
Am aflat ca SUA au o populatie de 300 de milioane de utilizatori (insa am uitat de la cine, cred ca de la Teodor Cimpoesu, de la Kaspersky).
Mihai Pricope a prezentat intr-o maniera foaaaarte interesanta Acrobat Connect (un moment publicitar deghizat in stand-up comedy). Mi-a placut, indeosebi, facilitatea de desktop sharing.
Dupa-amiaza au urmat workshopurile. Eu am participat la cel despre blogging, care a fost destul de interesant, dar lipsit de informatii spectaculoase.
Alexandru Negrea si-a varsat oful privitor la faptul ca Buddha’s Blog i-a umbrit identitatea de Alexandru Negrea, asa ca ne-a sfatuit sa ne folosim numele real, indiferent cat de nasol e si sa avem o pagina DESPRE MINE foart2 bine facuta.
Bobby Voicu ne-a vorbit despre cum sa faci indirect bani din blogul tau, din perspectiva unui individ care a avut, timp de 10 ani, un club de noapte (Trebuie sa fii si patron, si DJ pentru blogul tau).
Ar mai fi multe de spus, puteti sa mai cititi despre cum a fost la Webstock si la Blogatu. Probabil si Afaith va reveni cu impresii, am vazut ca a fost foarte activ la sesiunea de blogging
Memorabile de la Webstock ‘09:
Hi5-ul este OTV-ul Internetului romanesc (Adina Mădularea de la Daedalus Millward Brown)
Walk soflty on Earth (cred ca Bob Rapp a avut asta in prezentare; contextul era responsabilitatea – in special, de ordin etic – care vine o data cu puterea pe care social media ne-o ofera prin trecerea de la one-to-many communication la cross-casting).
The experience is the product (Michael Köster, cu minunatul sau accent nemtesc)
The future of the web is instant satisfaction (Mihai Pricope, cu ajutorul lui Tudor Muscalu)
La gala nu am mai stat, dar am aflat ca MB Dragan a achizitionat cele mai multe premii.
Astazi a avut loc prima intalnire a pasionatilor de lectura din urbea noastra.
Lista participantilor o gasiti aici. Iar cateva fotografii le gasiti in galeria foto din pagina evenimentului, adica aici.
Atmosfera a fost foarte destinsa, cu exceptia momentelor in care Iulian ne atragea atentia mai abitir decat profesorii cand mai pacatuiam cu cate un susotit
Au fost carti si carti, de la povesti de dragoste la carti de specialitate, de la doze de misticism la nuante suprarealiste si pana la literatura contemporana. De la Mihail Drumes, Jane Austen si Emily Bronte pana la Hermann Hesse, Jose Saramago, Bruckner sau George Orwell. De la Homer la Oscar Wilde, iar de la Wilde la Woody Allen. Noica, Eliade, Llosa, carti despre limbajul trupului, gesturi europene sau templieri. Toate amestecate cu prezentari mai scurte sau mai lungi, mai misterioase sau mai putin, cu momente de amuzament sau de filosofat.
O experienta cu atat mai interesanta, cu cat face posibila o altfel de confruntare dintre tine insuti si cartea despre care vorbesti. Pentru ca atunci cand vorbesti despre ea, te desprinzi putin si mai descoperi cate ceva privind si dintr-un alt unghi. Nu mai rasfoiesti pagini, ci senzatii impregnate in memorie.
Un ochi critic sau pasiune + dorinta de a impartasi.
Ne revedem in octombrie! Si asteptam si alti doritori : )